Cum s-a văzut, din rândul 7 în spatele lui Cholo, una din cele mai epice victorii ale lui Atleti în Champions

Am mers singură la meci pentru a cincea oară. După două vizite pe Anfield și două la Napoli, am vrut să înțeleg dacă Metropolitano e cum pare la televizor. A fost chiar mai mult.

E minutul ‘89. Angel Correa, intrat pe teren cu nici două minute în urmă, face ce știe mai bine și își salvează echipa pe finalul partidei. Atletico are din nou înger. Pe jumătate împiedicat, dă o pasă de gol aproape în orb. Îl găsește pe Julian Alvarez mai mult cu sufletul decât cu privirea. Iar Alvarez reduce la tăcere toate vocile care au zis vreodată despre el că e doar muncitor, nu și talentat, ocolește portarul și înscrie golul de 2-1. Remontada e gata. Metropolitano arde. A luat foc deja dinainte ca balonul să intre în poartă. Niciunul din noi nu mai stă așezat, iar pulsul nostru, ridicat mult peste ce ar îngrijora cardiologii, ar arăta același rezultat la orice citire. 65.000 de oameni au bătăile de inimă sincronizate. 65.000 de oameni împart extazul acestei secunde dilatate pe care și-o vor aminti toată viața. Trei dintre ei sunt lângă mine și ajung cumva în îmbrățișarea lor de grup. Un tată la vreo 50 de ani și cei doi fii ai lui la 20 și ceva. Nu am nici cea mai mică idee cum îi cheamă și nu voi afla niciodată. Dar așa e fotbalul. În cele mai bune momente ale lui, te îmbrățișezi cu străini.

Încălzirea

Probabil te întrebi cum am ajuns aici. Ți-aș spune că a fost visul meu din copilărie, dar aș minți. Acum aproape cinci ani, la începutul pandemiei, dacă m-ai fi întrebat de Atletico, aș fi zis că-i urăsc. Culmea, din motivele pentru care azi îi iubesc. Eliminau Liverpool (echipa cu care țin de la începutul mileniului) din optimile Champions League după două meciuri în care determinarea și reziliența lor, precum și picardía, magia neagră și tacticile parafotbalistice, mereu parte din arsenalul lui Simeone/ argentinienilor, păreau să nu poată fi oprite nici cu un buldozer.

Eram furioasă. Ziceam că Atleti și Cholo sunt anti-fotbal, și mi se părea că s-a comis cea mai mare nedreptate. Acum zâmbesc când mă gândesc la acele înfrângeri. Umorul chiar e tragedie plus timp.

În același an, după ce Barcelona i-a întors spatele lui Luis Suarez și l-a umilit, Simeone și Atletico l-au primit cu brațele larg deschise. (Suarez i-a răsplătit devenind cheia cu care au descuiat poarta spre titlul La Liga.) A fost unul din semnalele că poate exagerasem cu furia mea în februarie.

În acel sezon, 2020-2021, Simeone a făcut orice era omenește posibil să-și ţină motivaţi jucătorii. A vorbit cu toţi angajaţii clubului şi le-a cerut ca înainte de a-i saluta pe băieți să le spună: „Vom fi campioni”.

„Întâi ziceți «vom fi campioni», apoi bună dimineaţa!"

Tot el a aranjat ca, în vestiar, să fie afişate poze cu ei de când erau copii. Într-un documentar, Suárez îşi aminteşte zâmbind ce le-a spus Cholo: „«Aţi văzut fotografiile? La asta visaţi de când eraţi mici, să ajungeţi aici şi să câştigaţi!». Ieşeai pe teren supermotivat". Savic completează: „Erai gata să omori pe cineva".

Apoi, Liverpool și Atletico s-au întâlnit din nou, în octombrie 2021, în grupele din Champions. Cholo a explodat la una din deciziile arbitrului, dar a refuzat, după partidă, să dea vina pe oficial pentru înfrângere. A spus că a văzut reluarea și nu le fusese furat niciun penalty. Nu s-a temut să accepte că a greșit. Acel moment, banal poate, a reprezentat pentru mine declicul în ceea ce-l privește. De-atunci am urmărit mai mereu meciurile lui Atletico, interviurile lui Simeone și, încetul cu încetul, amândoi mi s-au furișat pe sub piele.

De cealaltă parte, Bayer Leverkusen este echipa care mi-a salvat sezonul 2023-2024. Nu doar fotbalistic, ci mult mai mult de-atât. Lună de lună, oricât de prost mergeau altele, echipa condusă de Xabi Alonso (erou în cel mai frumos meci din viața mea, finala Champions League din 2005) mi-a fost refugiu. Băieții ăștia, în frunte cu magicul Flo Wirtz, pur și simplu refuzau înfrângerea. Și mi-au amintit și mie cum să fac asta.

Așa că, atunci când a apărut calendarul grupelor Champions League, a încolțit în mintea mea acest gând. Cum ar fi să le văd pe amândouă jucând? Mă temeam că va fi imposibil să găsesc bilete. Ca la Liverpool, unde niciodată nu apuci să mergi la meciul la care vrei, decât dacă ești dispusă să-ți vinzi un rinichi sau ai vreun sugar daddy. Dar mă înșelasem. Am putut cumpăra bilet ușor, chiar de pe site-ul oficial al Atletico.

Și mi-am ales unul în rândul 7, în spatele băncii tehnice a gazdelor. În spatele lui Cholo. Dacă tot merg, vreau să și văd ceva, mi-am spus. Și habar nu aveam câte o să văd.

Scena crimei

Marți, mi-am început ziua cu un mic dejun argentinian, cu cafea cu lapte și medialunas. Potrivit pentru o zi dedicată echipei în care Simeone, manager argentinian, a adunat 6 compatrioți, din care 4 campioni mondiali cu țara lor. Apoi am plecat să fac turul stadionului. Voiam să-l cunosc și tăcut, înainte de haos.

Situat în cartierul Las Rosas din Madrid, Metropolitano e stadionul lui Atleti din sezonul 2017. Este de trei ori mai mare decât mult mai centralul Vicente Calderón, pe care l-a înlocuit, în ciuda amărăciunii zecilor de mii de suporteri, care erau foarte atașați de loc pentru toate suferințele și bucuriile trăite acolo.

La o capacitate de 67.703 de locuri, Metropolitano e sold-out pentru întâlnirea cu Bayer Leverkusen.

Dar în această dimineață ploioasă îl găsesc aproape gol, cu excepția a câteva zeci de turiști care au venit să vadă casa colchoneros. Turul trece prin parcare, unde este staționat autobuzul echipei. Ajungi în una din sălile de festivități, unde sunt expuse cu mândrie tricoul și ghetele lui Suarez de la titlul amintit mai sus. Apoi ieși să obții o vedere panoramică a Metropolitano, chiar din fotoliile roșii de piele ale lojei prezidențiale.

Respir profund aerul umed, dar încărcat de posibilități. Îmi fac o poză. Ok, vreo cinci. Și rămân să mă uit spre teren, unde muncitorii pregătesc gazonul pentru diseară. Apoi îl zăresc chiar pe Simeone, la costum cu cămașă albă (!), traversând câmpul de joc chiar pe la linia de 50 de metri. Iau coincidența asta ca pe un semn că totul va fi bine diseară.

Turul stadionului include și o experiență VR. Îți pui setul pe cap și intri direct în nebunia de pe Metropolitano. O trăiești din unghiuri la care nu-ți va da acces niciun bilet. Ești fix la corner, între jucătorii care sărbătoresc un gol al lui Riquelme. Ești lângă fotojurnaliști care pozează pe marginea terenului. Ești între jurnaliștii care iau sincroane după meci. Ești tocmai la fierul ierbii, undeva lângă Simeone. Ești pe culoarul jucătorilor și te salută Oblak și Molina. Iar când Witsel întinde mâna, chicotești după ce realizezi că ai ridicat și tu mâna să bați palma cu el. (Nu puteam să îl las pe Axel hanging).

Când dau headset-ul jos, mă simt puțin drogată, dar turul continuă. Pe unul dintre holuri e caligrafiat cu roșu versul „Por que luchan como hermanos” din imnul lui Atleti. În vestiar, îmi fac o poză pe scaunul lui Angelito Correa și mă amuz de organizare: spaniolii cu spaniolii, argentinienii cu argentinienii, Grizi în miezul tuturor.

Când ieșim pe gazon, am grijă să nu calc pe însemnul clubului (și el aprig negociat cu suporterii). O superstiție pe care nici nu mai știu de unde am luat-o. Plouă mărunt și trebuie să îmi pun gluga în cap înainte să mă așez pe banca de rezerve. Îmi imaginez cum or să stea diseară aici Correa, Rei, Lino, înnebunind că nu pot ajuta echipa până nu intră, dar gata să o facă oricând ar intra.

La finalul turului, ajungi la muzeul clubului. E gândit cu atâta grijă și delicatețe încât sigur poate fi apreciat și de non-suporteri ai echipei.

Ce poți vedea aici:

• dulapuri în care poți deschide sertare ca să descoperi obiecte simbolice din istoria Atleti, donate de jucători sau de suporteri

• o zonă cu microfoane în care te poți înregistra cântând pentru echipă

• un perete cu telefoane cu fir la care poți să-ți „suni” jucătorul preferat

• un experiment în care testezi cum ți-ar arăta brațul cu un tatuaj Atletico

• scaune de pe fostul Vicente Calderon, pe care te poți așeza ca să vezi clipuri cu cele mai bune parade ale portarilor Atleti

• o altă experiență VR de la ultimul meci disputat pe Vicente Calderon, tot pe scaune originale

• o expoziție care îți arată cum pasiunea pentru Atletico s-a moștenit, în familii, de la o generație la alta și cum uneori părinții făceau carnete de socios pentru copiii lor încă de la naștere

• o cameră cu trofeele - care, deși sunt multe și impresionează, pare paradoxal cea mai puțin importantă din muzeu.

Afli multe și simți și mai multe.

Afli cum au evoluat sigla și tricoul de-a lungul istoriei, dar și cum Atleti a câștigat cel mai lung turneu din istoria fotbalului spaniol: Copa Presidente de la Federacion, care a început în 1941, dar din cauza răazboiului, s-a încheiat în 1947.

Dar, dincolo de ce scrie în textele informative, simți cum în spatele fiecărui obiect expus e o poveste.

Aici sunt tricoul, ghetele și balonul cu care Grizi a înscris golul 174, devenind cel mai mare marcator din istoria clubului. Și împlinind, în cele din urmă, profeția soției lui („dacă rămâi aici, o să devii legendă”), în ciuda ocolului așa de greșit la Barcelona.

Aici e tricoul în care a jucat Koke contra Sevillei în 2022, când a devenit fotbalistul cu cele mai multe meciuri pentru Atletico.

Aici sunt și ghetele lui Suarez din meciul care le-a adus al 11lea titlu de campionat din istorie, dar și tricoul oficial de la finala Champions League din 2014, pătat de lacrimile a zeci de mii de oameni la Lisabona.

Camerele astea știu să găzduiască și mărturiile succesului și ale eșecului. Pentru că, în cele din urmă, „ceea ce ne diferențiază e cum înfruntăm înfrângerea, cum continuăm să iubim acest club independent de rezultat”, cum spune cineva în clipul care încearcă să explice pasiunea colchoneros.

MECIUL

Seara, experiența meciului începe la gura de metrou de la Pueblo Nuevo. Nu apuc să intru în primul tren. Al doilea vine cam la fel de plin, dar mă înghesui ca și cum aș fi făcută din plastilină. Aplatizați și lipiți unii de alții, sute de oameni mergem în același loc. Ne recunoaștem după tricourile roșii cu dungi albe purtate peste pulovere, fulare, căciuli, polare cu însemnele Atletico. Spaniolii ignoră intensitatea aglomerației, singurii care se plâng sunt câțiva turiști.

Transpir ca într-o saună până ajungem la Estadio Metropolitano. Dar nu contează. Cum ieșim de la metrou, toate șirurile de oameni care se duc brownian spre magazinul oficial și spre cele neoficiale, improvizate în fața lui, spre tarabele și rulotele cu mâncare, spre barurile din jurul stadionului, toate fularele întinse deasupra capului pentru poza clasică de la intrarea pe arenă, toate berile sorbite în grabă, toate picăturile de ploaie care curg tot mai încet până se opresc, contrazicând prognoza care-mi dăduse anxietate, mă fac să mă concentrez pe singurul lucru care contează:

Chiar sunt aici.

M-a ținut Cholo pe bancă la fel ca pe Angelito

Sunt pregătită să las umbrela la intrarea pe stadion, dar, spre deosebire de meciurile din România, unde ți se cere să-ți arunci și luciul de buze și monezile din portofel, pe Metropolitano nu mi se oprește decât capacul sticlei de apă.

Îmi găsesc locul foarte ușor. Tribunele sunt încă pe jumătate goale. Scaunul e îmbibat de ploaie, dar asta se rezolvă rapid cu niște șervețele furate de la standurile cu mâncare din interior.

Aerul e proaspăt și rece, ca de munte, mai puțin mirosul de popcorn care-ți distruge iluzia. Gazonul ud pare mai verde ca niciodată. Jucătorii încep să iasă la încălzire.

Prima dată îl văd pe Oblak. Acest zid căruia nu-i poți ghici niciodată emoțiile, dar pe mănușile căruia te poți bizui mereu.

Iată-l și pe Grizi, care pare să fi furat din nou un elastic de la fetița lui să-și prindă părul. În urmă cu doi ani, am văzut întoarcerea lui la Atleti, pe bani mult mai puțini decât la Barca. Și știu cum a muncit ca nebunul să recâștige suporter cu suporter, după ce îi trădase plecând la catalani. Acum toți sunt din nou de partea lui.

Atletico se încălzește în roz, Leverkusen în echipamentul multicolor, special pentru Champions League. Ceea ce înseamnă că Wirtz -unul dintre motivele pentru care mă aflu aici- își exersează pasele fluide în aceleași haine în care a tot primit trofeul de MVP sezonul ăsta.

Din boxe începe să răsune Partido a Partido, o piesă compusă special pentru fanii lui Atletico și care definește perioada Simeone. De când a revenit la club, ca antrenor, în 2011, aceasta a fost filosofia lui Cholo: de a trăi meci după meci. E vorba de a fi în moment, dar și de a nu precupeți efort. De a da totul aici și acum.

Muzica din boxe lasă loc concertului improvizat de zecile de mii de voci din peluză și tribune. Imnul răsună din toți plămânii. La câteva scaune de mine, un bărbat de vârstă mijlocie îl cântă cu lacrimi în ochi. Frente Atleti învârte zeci de steaguri, pe când toate fularele pe care scrie numele clubului, al lui Cholo sau Coraje y corazon sunt perfect întinse deasupra capetelor. Peluza arată ca o imensă îmbrățișare roșie pentru echipă.

Nu toată lumea e primită cu aceeași căldură. De când apare la marginea terenului, Xabi Alonso, care a jucat sezoane bune pentru Real Madrid, e huiduit și tratat ca dușman de clasă. În jurul meu se strigă Alonso hijo de p**a, iar el nu are cum să nu audă pentru că e la 10-15 metri de noi. Dar călit în destule meciuri tensionate de-a lungul carierei, știe să ignore mulțimi ostile.

Huiduielile acestea sunt doar primul semn că miza partidei e pe viață și pe moarte. Ambele echipe își doresc și au șanse la calificarea directă în optimi. Leverkusen vine la Madrid după o serie de 11 victorii consecutive, în vreme ce Atleti a pierdut cel mai recent meci din campionat, dar numai după cea mai lungă serie de victorii din istoria clubului: 15 în toate competițiile. (Habar nu aveam că așa va arăta momentul în care le voi prinde când am cumpărat biletul). Dar asemănările nu se opresc aici. Ambele și-au dovedit în repetate rânduri capacitatea de a suferi până la final, de a da goluri în ultimele minute de joc, de a reveni în partide pe care toată lumea credea că le-au pierdut.

Din minutul ‘5, Cholo își dă jos geaca pentru că deja clocotește. Rămâne tot în negru, uniforma lui la meciuri, din superstiție. Nu stă locului o secundă. Gândește fiecare mișcare din meci, ca și cum o joacă el însuși, uneori dând pasele de pe marginea terenului, în oglindă cu jucătorii. Gesticulează 90 de minute. Oftează de 459 de ori cu fața spre tribună. Se ceartă cu arbitrul de vreo 17 ori. Ne dirijează să cântăm mai tare. Se tot lasă pe vine, pentru ca apoi să se ridice imediat la loc.

Și face semne prin care invită la calm. Acasă, credeam că sunt pentru jucătorii lui. Dar aici, așa aproape de el, încât îi pot citi furtuna și hipertensiunea pe chip, înțeleg că-și spune lui însuși să se calmeze.

Dincolo, Xabi e și el îmbrăcat în negru, cu excepția adidașilor albi (Cholo are pantofi negri lucioși). Dar unde Cholo e agitat nivel 100, Alonso e mai degrabă la 30-40, chiar și când se supără pe câte o decizie de arbitraj. Iar în prima repriză, asta pare să funcționeze în favoarea oaspeților.

Wirtz și Frimpong terorizează apărarea lui Atletico, așa că sunt huiduți des de fani, mai ales când cer sau comit un fault. Uneori mi se pare că Wirtz se teleportează de la o poartă la cealaltă, pe când, în unele momente, Frimpong patinează în bandă, dându-i migrene lui Javi Galan, care se și accidentează tot încercând să țină pasul cu el. (E schimbat la pauză de Reinildo, sărbătoritul zilei, care face față mai bine presiunii.)

În minutul ‘25, tânărul Pablo Barrios, crescut la academia gazdelor, face o greșeală și primește cartonaș roșu. Din acea secundă, alte echipe ar fi fost condamnate. Dar nu și Atletico. Dacă există o echipă pe lumea asta care știe să joace cu un om în minus poate chiar mai bine decât în 11, aceasta este Atletico a lui Simeone. Nu se mai încurcă. Fac ce știu cel mai bine să facă. Apără în restul meciului ca și cum nu își apără poarta de goluri, ci copiii de urși.

Gimenez domină centrul defensivei ca un gladiator. Rodrigo de Paul îi scoate din minți pe Wirtz și Alonso cu trash talks ca-n fotbalul sud-american. Griezmann trage pentru echipă și recuperează minge după minge. Galeria huiduie fiecare decizie împotriva lui Atletico și strigă Fuera când Wirtz comite ceea ce mie mi se pare jumătate de fault. Încerc să nu mă dau de gol că nu-s de acord cu ei, dar mă pufnește râsul.

(Amuzant e și că Frimpong și Wirtz sunt fix genul de jucători pe care colchoneros i-ar aprecia de-aici până la lună dacă ar juca pentru echipa lor: dedicați total, mereu implicați și în apărare și în atac.)

În ciuda eforturilor lui Atletico, chiar înainte de pauză, Leverkusen reușește să spargă o apărare altfel impecabilă și înscrie prin Hincapie.

Bayer sărbătorește golul chiar la cornerul în care se află buchetul Margaritei. E o tradiție la Atletico. Din 1996 și până azi, Margarita Luengo, fană Atletico, așază un buchet de garoafe albe și roșii lângă acest colț al terenului, la fiecare meci acasă. Tradiția a început ca un omagiu adus unui fost jucător, Pantic, și a rezistat până în zilele noastre, în ciuda schimbării stadionului. Dar jucătorii lui Bayer habar nu au ce e cu florile și Frimpong nu-și dă seama când, luat de val, le dă un șut. Gimenez ia foc. Peluza se aprinde și ea. Și valul de energie se propagă în tot stadionul, dincolo de anestezia pe care o produce în mod obișnuit un gol primit în 10 oameni.

Așa că, la fel ca după eliminarea lui Barrios, fanii echipei din Madrid au o singură reacție. Cântă mai tare. Pentru că ei știu ceva ce le-a spus, în urmă cu 7 ani, pe același stadion, poate cel mai iubit fiu:

„nada es imposible, y menos si eres del Atleti" - Fernando Torres, la meciul său de retragere, în 2018.

După pauză, Atleti se întoarce de la vestiare în cea mai clasică versiune a sa. Cea italiană. În care controlezi meciul fără să ai nevoie de minge și muști pe contraatac. Cea în care a-ți învinge adversarul la nivel psihic e la fel de important ca a-l depăși fizic.

Cu un om în minus, Atleti nu se teme. Pentru că are încă 65.000 în tribune. Iar sufierința e în ADN-ul acestei echipe.

Cu un gol de pus în ramă, după o pasă inteligentă a lui Griezmann, Alvarez egalează la 7 minute de la reluarea jocului. Sărim, țipăm, râdem. Din boxe sună riff-ul de la Seven Nations Army. Sunt secunde în care uit că țin și la Leverkusen.

„Fotbalul e o stare de spirit” spunea fotbalistul argentinian Jorge Valdano. Iar pe Metropolitano, înțelegi exact la ce se referă. De-aici încolo, chiar dacă scorul rămâne la fel până aproape de final, Xabi și băieții lui pierd psihologic bătălia. Atletico prinde aripi. Bayer nu înțelege ce i s-a întâmplat. Cu atât mai mult cu cât în minutul ‘76 se împlinește ce tot cere mulțimea: rămâne și Leverkusen tot în 10.

Cel care primește cartonașul roșu e eroul lui Leverkusen din prima repriză, Piero Hincapie. Cel care l-a obținut cu adevărat e Giuliano Simeone, mândru fiu al tatălui său, care a muncit mult să provoace acel fault și în general să-și scoată din pepeni adversarii. Într-una din imaginile iconice ale meciului, Giuliano mimează că-și închide gura cu fermoarul, ca să nu primească al doilea galben de la arbitru. Cholo probabil nu a fost niciodată mai mândru.

Văd acum lucruri pe care nu le-am mai văzut decât la televizor. Cum un stadion întreg împinge o echipă nu să egaleze, ci să întoarcă scorul în 10 oameni.

Cum nu contează că ai mingea doar 30% din timp, dacă ai 1000% inimă și suporteri care cântă până la ultima răgușeală.

Cum galeria e prelungirea echipei, care e prelungirea lui Cholo, care e prelungirea galeriei și el. Cine mai poate ști, de fapt?

Analiștii au scris și vor mai scrie ce tactici a folosit Cholo să întoarcă acest meci - și unii dintre ei vor avea chiar și dreptate. (Pentru pasionați, chiar am găsit ieri o explicație competentă, în spaniolă ce-i drept)

Dar ce iau cu mine din această remontada nu sunt tacticile de joc.

Iau pielea de găină.

Iau refuzul de a clipi din teamă să nu pierd cel mai important lucru care are loc pe planetă în secunda aia.

Și uimirea infinită, ca în fața unui miracol.

Și toate fularele ridicate în aer, în ultimele minute de joc.

Îl iau pe Alvarez alergând după gol direct în brațele lui Koke, eternul căpitan (rezervă de data asta).

Și gestul de victorie al lui de Paul strigând Vamos, pentru că la el mă uitam fix când a fluierat arbitrul finalul meciului.

Iau și tristețea resemnată a acelor suporteri ai lui Leverkusen peste care am dat mai târziu la metrou. Pentru că este și a unei părți din mine.

Dar și acel „Atleti Atleti Atletico de Madrid” pe care-l mai cântau câțiva oameni după miezul nopții în centrul Madridului, la mai bine de o oră de când se terminase meciul.