Continuă, Anas, tu ești vocea noastră

Anas al-Sharif avea 28 de ani. Se născuse și crescuse în tabăra de refugiați din Jabalia. De aproape doi ani își făcea meseria de reporter din mijlocul iadului. Pentru că, dacă există vreo formă de iad, ea se află acum în Gaza. Anas al-Sharif avea o soție și doi copii mici. Pe tatăl său îl ucisese o bombă a Israelului încă din decembrie 2023.

Tot Israel l-a omorât și pe fiu acum, alături de patru colegi ai săi de la Al-Jazeera, corespondenți și cameramani, și un alt jurnalist freelancer.

Se aflau cu toții în cortul pentru presă de lângă spitalul al-Shifa. Chiar cu câteva minute înainte să moară, al-Sharif a postat ultimele imagini filmate în iad: atacuri cu bombe ale Israelului din estul și sudul orașului Gaza. Și-a făcut meseria până la final.

În astea 22 de luni cât a relatat despre război, Asan a avut curajul să vorbească și să filmeze despre copiii mutilați de bombe pe care-i întâlnea în spital. Să fie acolo când oamenii erau scoși de sub dărâmături. Să dea sincroane de sub bombe. La propriu. Nu s-a oprit de la amenințări și nu s-a oprit de la foame. Majoritatea reporterilor nu au atâta curaj toată cariera cât a avut el nevoie să găsească în aceste 22 de luni.

Dar dictaturile urăsc jurnaliștii. De data asta, IDF nu mai minte că n-au fost ei. Minte altfel. Pretinde că l-au țintit pe al-Sharif pentru că era terorist. Ceva pentru care, desigur, nu au furnizat și dovezi. În plus, nu pomenește nimic despre ceilalți cinci jurnaliști uciși odată cu el. Dar asta nu trebuie să ne mire. Sunt aproape doi ani în care statul Israel a ucis nedescriminat civili cu pretextul că sunt țintiți teroriștii Hamas.

Cu mult timp înainte să-l omoare pe al-Sharif, IDF începuse o campanie de denigrare împotriva lui. Era o bătălie simbolică cu un reporter care scotea curaj din miezul disperării.

Tânărul devenise poate cea mai cunoscută voce a tragediei și suferinței din Gaza. După cum explică Hassan Abo Qamar într-un editorial pentru Al Jazeera:

People here in Gaza often hate the media. They see journalists either exaggerate and portray us as superhumans, able to withstand relentless bombing, the deprivation of food and water, and the loss of loved ones; or demonise us as “terrorists”, justifying the killing of our families and the destruction of our homes. Anas was different; he did not distort the truth. He was one of us: raised in our refugee camps, suffering with us under bombs and amid starvation, mourning his loved ones, refusing to leave his community.

Acum două săptămâni, în timpul unei transmisiuni despre înfometarea în masă, Anas a izbucnit în plâns văzând o femeie leșinând din cauza foamei în fața lui. Atunci un alt bărbat l-a încurajat: Continuă, Anas, continuă, tu ești vocea noastră.

Anas al-Sharif s-a pregătit să moară încă din aprilie. Când trăiești și muncești sub bombe, e o chestiune de timp. A lăsat un mesaj care să fie publicat în cazul decesului său. Pentru familia sa, pentru toți palestinienii și întreaga lume.

„Dacă aceste cuvinte ajung la voi, să știți că Israelul a reușit să mă ucidă și să-mi reducă vocea la tăcere. Dumnezeu știe că am oferit totul – putere și efort – să ofer sprijin și o voce poporului meu de când am deschis ochii pe străzile taberei de refugiați din Jabalia. Speram să pot trăi până când m-aș fi întors cu familia și cei dragi în orașul nostru, al-Majdal (Așkelon), acum sub ocupație. Dar voia Domnului a avut întâietate și decretul Său e final.”

Mai spunea că a trăit durerea în toate detaliile ei și a gustat din doliu și pierdere în mod repetat. Și cu toate astea:

"Niciodată nu am ezitat să transmit adevărul aşa cum este, fără distorsiuni sau denaturări, cu speranța că Dumnezeu îi va vedea pe cei care rămân tăcuți, pe cei care acceptă uciderea noastră şi pe cei care ne sufocă până la ultima suflare. Nici corpurile mutilate ale copiilor și soțiilor noastre nu au mișcat inimile și nu au oprit masacrul la care a fost supus poporul nostru".

Nu o să citiți despre moartea lui Anas al-Sharif în postările, editorialele sau luările de poziție ale vreunuia din "monștri sacri" ai presei românești. Am tot așteptat, dar am înțeles în cele din urmă că, pentru ei, faptul că Israel a ucis în Gaza 270 de jurnaliști și lucrători din media nu e o știre. Nu există.

Oamenii pe care-i citeam și admiram când eram copil? Nu au nimic de spus legat de ceea ce e, fără îndoială, conflictul cel mai letal pentru jurnaliști în peste 30 de ani.

Majoritatea reporterilor din România care se solidarizează imediat ce e insultat sau amenințat cu un proces vreun jurnalist nu au nimic de comentat pe subiect. O să-l găsiți și azi la aceeași mână de oameni și de redacții-insulă (bravo iar, Scena9, pentru munca pe subiect) care au vorbit și scris și până acum. Poate cu unul-doi în plus.

Să se șteargă cu tine pe jos, să fii acuzat de terorism, fără nicio probă, în vreme ce te trezești în fiecare dimineață fără să știi dacă aia va fi ultima ta zi pe pământ, iar apoi să fii ucis în timp ce-ți făceai meseria? Aia nu mai e obstacol pentru libertatea presei - dacă e să ne luăm după tăcerea “reperelor” și “luminilor”" de la noi.

Iar cei care decid premiile anuale pentru jurnalismul independent în România? Să vedeți și-acolo previzibila tăcere. Totuși, ce fel de om trebuie să fii să-ți faci din profilul de Facebook agregator de știri dar să sari constant peste știrile despre înfometarea din Gaza sau uciderea premeditată a jurnaliștilor? Întreb retoric, da.

foto Reuters

În imaginea asta de la Reuters, oamenii care îl plâng pe Asan îi cară rămășițele iar peste cearșaful alb e încă vesta pe care o dezbrăcase simbolic în ianuarie când anunța un armistițiu într-un material pentru Al Jazeera.

Vesta pe care scria PRESS. Pentru că asta a fost până în ultima lui clipă de viață. Ceva ce poate nu mai înseamnă mare lucru sau destul prin părțile astea ale lumii, dar acolo, în iad, a fost de neprețuit. O voce. Jurnalist.