Metafora noastră cea de toate zilele

pe scurt despre cum gândim în și prin metafore

Folosim o metaforă la fiecare zece secunde de exprimare orală sau scrisă. Așa spun analizele limbajului. Pare enorm, nu? Faza e că suntem extrem de obișnuiți cu unele din metaforele din vocabularul nostru cotidian, deci nu le mai observăm.

Sunt metaforele devenite loc comun, ca furia „oarbă”, ideile care „se nasc”, stadionul care „ia foc” după un gol și „iadul alb” de pe toate burtierele TV în iernile cu ninsoare.

Lalelele lui Jeff Koons din Bilbao, că ne trebuia și o metaforă vizuală totuși..

Metafora, ca mecanism de gândire

Cercetătorii în neuroștiințe adună tot mai multe date care susțin că metafora e mult mai importantă pentru cogniția umană decât am fi intuit. Și mulți dintre specialiști susțin chiar că metafora este metoda fundamentală prin care creierul înțelege concepte abstracte precum iubirea, bucuria, societatea sau economia. Ca să înțelegem cu adevărat aceste noțiuni, trebuie să le asociem unor însușiri fizice, palpabile.

Nu doar vorbim în metafore, ci gândim în metafore. Studii precum Mapping the brain’s metaphor circuitry demonstrează că gândirea metaforică angajează tipare neuronale specifice și că procesarea metaforelor e parte din raționamentul cotidian al creierului.

„O metaforă proaspătă susține gândirea prin evocarea unei imagini”, scria George Orwell, (în Politics and the English Language, 1946). Tot el avertiza asupra „folosirii aceleiași grămezi de metafore expirate care și-au pierdut forța evocatoare și mai sunt folosite doar pentru că oamenilor le este lene să-și inventeze frazele proprii”. OK, Orwell, am înțeles, nu e nevoie să fim răutăcioși, da?

Relativ recent, cercetătorii au testat ipoteza că metaforele-clișeu ar putea deveni uzate în timp. Au scanat creierele unor subiecți când citeau propoziții care includeau metafore bazate pe acțiune („au prins ideea”) dintre care unele erau mai frecvent folosite, iar altele mai inovatoare. Și într-adevăr, „cu cât expresia era mai familiară, cu atât mai puțin se activa sistemul motor. Putem spune că expresiile metaforice își pierd progresiv de-a lungul carierei lor din vivacitate și efect, cel puțin dacă le măsurăm după câtă simulare metaforică produc”, afirma profesorul Benjamin Bergen, cercetător în neuroștiințe, citat de Will Storr în Știința povestirii (apărută la noi la Publica).

Și totuși…

Cât de puternică poate fi o metaforă?

În 2011 și 2013, Paul H. Thibodeau și Lera Boroditsky („Metaphors We Think With: The Role of Metaphor in Reasoning”) au prezentat unui grup de câteva sute de persoane o povestire despre un oraș fictiv (Addison) în cadrul unui experiment. Orașul era descris ca fiind prosper până în urmă cu câțiva ani, când rata criminalității a crescut. Pentru jumătate din grup, textul începea cu „Criminalitatea este un virus care devastează orașul...”, apoi continua să descrie situația cu statistici privind creșterea ratei criminalității.

Pentru ceilalți, textul începea cu „Criminalitatea este o bestie care devastează orașul...”, înainte de a intra în detalii cu aceleași statistici ca și primul. După ce au citit textul, participanții au fost rugați să răspundă la două întrebări despre posibile răspunsuri politice pentru reducerea criminalității în Addison: „În opinia dumneavoastră, ce măsuri trebuie să ia Addison pentru a reduce rata criminalității?” și „Ce rol ar trebui să joace poliția în Addison?”

Diferențele dintre răspunsurile celor două grupuri au fost evidente. Nu mai puțin de 81% din grupul cu „bestia” a sugerat o prezență mai mare a poliției, în comparație cu doar 31% din grupul „virusul”.

Când participanții la un experiment identic au fost întrebați despre domeniile care trebuie investigate și au trebuit să aleagă între ameliorarea bunăstării economice și reformarea educației, pe de o parte, și pedepse mai severe/mai multe patrule de poliție, pe de altă parte, diferența dintre grupuri s-a dovedit la fel de izbitoare. În general, metafora care descria criminalitatea ca pe o „bestie” a dus la propuneri de arestare și timp după gratii pentru infractori, în timp ce metafora care descria criminalitatea ca pe un „virus” a încurajat oamenii să caute cauze și să propună soluții orientate către societate (precum reducerea sărăciei și îmbunătățirea educației).

Cercetătorii au cerut, de asemenea, participanților să precizeze ce le-a influențat propunerile. Doar un procent mic a menționat expresia metaforică. În ambele grupuri, majoritatea respondenților s-au referit la statisticile prezentate în text (ambele versiuni de text fiind identice, cu excepția celui de-al patrulea cuvânt - virus/bestie).

În unele studii de follow-up, participanții au fost întrebați în mod explicit de metafora respectivă, fiindu-le cerut să completeze cuvântul lipsă din textul pe care îl citiseră: „Criminalitatea este .… care devastează orașul”. Aproximativ jumătate dintre participanți au reușit să-și amintească metafora („virus” sau „bestie”), dar capacitatea lor de a face acest lucru nu s-a corelat cu răspunsurile pe care le-au dat întrebați de soluții pentru reducerea criminalității. Cercetătorii au concluzionat că influența metaforei era independentă de măsura în care participanții erau sau nu conștienți de ea.

Iar când asta se întâmplă la scară macroscopică, consecințele pot fi seismice.

Metafora-monstru și consecințele ei

În Monster Metaphors: When Rhetoric Runs Amok, Peter J. Adams vorbește despre metaforele comune care pot juca un rol nociv în viețile noastre. Despre cele care sunt atât de bine înrădăcinate în limbajul și viețile noastre încât devin „monștri”, eclipsând orice alt posibil cadru de interpretare al unei teme. Iar unul dintre exemplele pe care le oferă este metafora bolii psihice (mental illness) sau a suferinței psihice ca boală (care trebuie rezolvată medical).

Știu, nu pare metaforă, nu? Pentru că o folosim de decenii întregi, ca ideile care se nasc sau stadionul care ia foc. Dar Adams (fost psiholog clinician, acum profesor la University of Auckland) argumentează că felul în care vorbim de distresul psihologic- ca boală mintală- a început ca o metaforă, asimilându-l unei suferințe a corpului.

Metafora a devenit atât de dominantă în sistemele medicale de pretutindeni (de la spitale la manuale de diagnostic sau vocabular al îngrijirii) încât acum e luată de bună. Nu o mai vedem drept metaforă, ci drept un adevăr literal. Consecința este că modelează felul în care înțelegem și răspundem la suferința psihologică. Pentru că o privim strict ca pe o boală, tindem să:

-o localizăm în mintea individuală

-să ne concentrăm pe diagnostice și tratamente

-să-i separăm pe cei care experimentează acest distres de comunitățile și contextele lor sociale.

În practică, asta a avut și în multe feluri încă are consecințe nocive precum abuzul de medicație psihiatrică, spitalizările pe termen lung (chiar pe viață) și abordări care izolează pacienții în loc să-i integreze.

Adams nu condamnă absolut metafora, ci pur și simplu îi chestionează supremația. El argumentează că atunci când, într-un domeniu, ne bazăm pe o singură metaforă dominantă, aceasta blochează căile alternative de înțelegere - în acest caz, faptul că distresul psihologic apare și ca răspuns la factori sociali, culturali, economici și relaționali.

În istoria felului în care ne raportăm la suferința psihologică au existat mai multe încercări de a detrona modelul pur medical: de la mișcarea anti-psihiatrie (din anii ‘60) la ceea ce astăzi numim Mad Studies (un nou câmp de cercetare și activism care se concentrează pe experiențele de viață, istoria, cultura și politicile persoanelor care se identifică ca fiind „nebune" -termenul e redefinit în mod similar cu queer de către comunitatea LGBTQ -, „bolnave psihic", supraviețuitori ai psihiatriei, promovând o înțelegere socială și politică a acestor experiențe). Totuși, framing-ul distresului psihologic ca boală rămâne bine înfipt în discursul mainstream pe teme de sănătate mintală.

Pledoaria lui Adams este pentru o mai bună înțelegere a felului în care limbajul modelează ceea ce credem că este posibil și pentru a lua în alt calcul cum metafore alternative pot duce la practici și politici diferite.

Când nu mai vezi boala psihică doar ca un defect biologic sau dezechilibru chimic, poate începi să vezi și toți ceilalți determinanți ai săi: de la sărăcie și inegalitate economică la discriminare rasială, presiuni sociale sau chiar amenințări legate de mediu.

Cum sunt folosite metaforele în psihoterapie

Dar dincolo de metaforele universale care definesc o paradigmă, și cele de zi cu zi au rolul lor în sănătatea mintală așa cum o înțelegem astăzi. Metaforele sunt folosite frecvent în psihoterapie, mai ales în CBT (terapia cognitiv-comportamentală) sau ACT (Acceptance and Commitment Therapy), dar nu numai.

Ce e ACT, te întrebi? A fost și reacția mea când am întâlnit prima dată acronimul, pentru că nu cred să fie la fel de popular precum CBT. Pe scurt, este o abordare psihoterapeutică menită să-ți îmbunătățească relația cu gândurile și emoțiile tale dificile prin:

• acceptarea faptului că gândurile și emoțiile tale sunt o reacție adecvată la anumite situații

• angajamentul de a face schimbări în viața ta care să corespundă valorilor tale.

ACT implică șase procese principale:

• Acceptarea: Accepți că ai o varietate de emoții.

• Defuziune cognitivă: Vezi un gând drept un eveniment trecător și nu ca un adevăr care-ți ghidează acțiunile.

• Prezența. Te concentrezi pe cum te simți în acel moment, și nu pe planificat viitorul sau toate what if-urile. (Greu, știu.)

• Sinele-context. Te vezi ca pe o persoană întreagă, cu o identitate; nu ești definit doar de experiențele, gândurile sau emoțiile tale.

• Valori: Îți setezi propriile standarde după care vrei să te ghidezi.

• Acțiune: Faci schimbări care te ajută să-ți îndeplinești obiectivele, iar obiectivele ar trebui să se alinieze cu valorile tale.

De multe ori, terapeuții care practică ACT folosesc metafore pentru a-și ajuta clienții să înțeleagă mai bine conceptele abstracte sau să faciliteze flexibilitatea psihologică, un concept-cheie în această terapie. Trei exemple frecvente:

-vizualizarea gândurilor și emoțiilor ca pe niște valuri (pentru acceptare). Pacientul imaginează valurile care vin și pleacă și cum poate „pluti” printre ele, fără să le oprească.

-gândurile ca norii de pe cer (pentru conceptul de defuziune cognitivă). Pacientul devine un observator al propriilor gânduri fără să se mai identifice cu ele.

-metafora trenului. Ești conductorul unui tren, în care sunt și pasageri gălăgioși care fac mizerie (gândurile și emoțiile tale greu de procesat). Poți încă să mergi la destinație (să acționezi pe baza valorilor tale) pentru că, deși gălăgioși, nu acești pasageri conduc trenul.

*
la final, câteva versuri din Corpuri de întunecat de Ciprian Măceșaru, că tot e proaspăt citită:

te-ai oprit o clipă în fața mea,

de parcă m-ai fi privit.

am simțit o dislocare,

ceva ca o alunecare de teren.