Recap 2025, faza pe seriale

De la haosul din The Bear sau The Pitt sau povestea tragică despre iertare și redemption din Task

Aloha,

Știu că în mod normal aceste best of-uri apar în decembrie, dar cum nu am apucat atunci, recuperez acum, în plin buzz al Globurilor de Aur proaspăt decernate.

A fost 2025 un an bun pentru tv? Nici nu știu ce să zic. Mi s-a părut mai slab decât anul anterior, cu mai puține producții cu adevărat creative. Totuși, am iubit câteva din serialele noi până la lună. Și prin câteva, vreau să zic două: Task și The Pitt. Pe lângă ele, au mai intrat destul de bine și altele, ți le las mai jos pe toate, poate-ți face cu ochiul ceva ce încă n-ai văzut. Aștept sugestii sau reclamații la listă în comentarii:)

Nu a primit aprecierea meritată, dar pentru mine, Tom Pelphrey face rolul anului în TV ca Robbie din Task

Din serialele care au revenit

The Bear - sezonul 4

După patru ani, The Bear și toate personajele lui adorabil sărite de pe fix se simt ca o familie. Uneori te enervează. Grav. Deseori îți dai ochii peste cap din cauza lor, mai ales când spun o poveste și le ia un milion de ani să ajungă la deznodământ, fiindcă fac tot felul de ocoluri și paranteze. Dar sunt ai tăi.

Sezonul 4 e, într-un fel, o întoarcere la formă. Strălucește când pune reflectorul pe câte unul din personajele secundare și le lasă să evolueze firesc.

Highlights ale sezonului: episodul Worms, regizat de Ayo Edebiri, scena Jeremy Allan White -Jamie Lee Curtis din Tonnato și acest citat din Natalie, preferata mea, care m-a liniștit și pe mine (scurt moment narcisist), nu doar pe Carmy:

You found something that you love. And it’s completely 100% okay if you don’t love it anymore. Because the most special part about it is that you are capable of that love.

Plănuiesc să revăd toate sezoanele anul ăsta, pentru că sunt sigură că, în haosul bucătăriei din The Bear, mi-au scăpat multe:)

Severance - sezonul 2

Ce au făcut bine scriitorii Severance în sezonul 1 iese și mai bine în sezonul 2: lasă misterul să (te) fiarbă la foc lent, îți arată mereu mai puțin decât îți ascund și te forțează să-ți pui o grămadă de întrebări despre propria identitate în capitalism și propria relație cu munca.

În plus, este și unul din cele mai bine jucate seriale ale ultimilor ani. John Turturro are niște momente care-ți fac pielea de găină, Patricia Arquette e captivantă chiar dacă uneori nu știi ce naiba e în neregulă cu personajul ei, iar Adam Scott și Britt Lower stăpânesc atât de bine diferențele dintre cele două versiuni ale personajelor interpretate încât chiar crezi pe alocuri că sunt doi oameni diferiți.

Dincolo de asta, e încântător curajul de a crea ceva așa original într-o eră a algoritmilor și soluțiilor cu rețetă de-a gata.

Un fel de top 10 din serialele lansate în 2025

10. Apple Cider Vinegar

A true-ish story based on a lie, Apple Cider Vinegar e o călătorie fun printr-un ocean de delir. Cel al influencerilor de wellness din social media și dezinformării pe teme medicale. Povestea adevărată din care se inspiră e, în sine, destul de scrântită: Belle Gibson, o tânără din Australia, a mințit că a avut mai multe forme de cancer ca reacție la vaccinul HPV și că s-ar fi vindecat cu dietă, sport și tot felul de terapii alternative. Mai mult, Gibson și-a construit un imperiu înainte ca fundația delicată bazată pe minciuni să se dărâme.

Apple Cider Vinegar ficționalizează mult și își ia mai multe libertăți de la istoria pur factuală, completând-o cu povestea altei influencerițe, Milla.

Înșelător de simplu, rapid, dar fără să fie repezit, serialul avertizează asupra potențialelor pericole din spatele unor povești inspiraționale aparent inofensive, dar încearcă mai degrabă să înțeleagă decât să predice.

Cu o înțelegere reală asupra mecanismelor social media și cum poate deveni terenul fertil pentru sociopatie și monetizat teama, Apple Cider Vinegar e preocupat în egală măsură de decepția în masă și de autoamăgire, găsind compasiune chiar și pentru un personaj atât de profund bolnav ca Belle.

9. Good Cop, Bad Cop

Leighton Meester și Luke Cook sunt frați și detectivi parteneri în acest serial procedural, fără pretenții intelectuale, dar cu destul umor și farmec cât să merite cele 6 ore de escapism pe care ți le propune.

Lou știe să-și folosească persona de detectiv de oraș mic în avantajul ei. Țintește bine cu pușca, dar e destul de inteligentă încât să înțeleagă că, uneori, cea mai bună metodă de a-l face pe un infractor să vorbească este să-i spui cu zâmbetul pe buze că-i vei suna mama. Noul ei partener este fratele ei mai mic, Henry, care tocmai s-a mutat din Seattle înapoi în orașul natal. El este jumătatea sherlockiană a duolui de protagoniști. Foarte deștept, dar cu zero abilități sociale.

Good Cop, Bad Cop nu reinventează roata, dar dacă vrei un serial cozy și chiar vintage în intențiile lui (think Psych), nu trebuie să cauți mai departe.

8. Dept. Q

Când Matthew Goode vrea să fie carismatic, te îndrăgostești în două secunde. Când vrea să fie sarcastic, simți cum ironia lui îți lasă zgârieturi pe brațe. Iar când vrea să fie dark, n-ai decât să te cufunzi un pic în beznă cu el. Și cam asta se întâmplă când te uiți la Dept. Q, cel mai nou serial care-l are drept protagonist.

Morck (personajul jucat de Goode) este numit coordonatorul (și inițial singurul angajat, dar își improvizează ulterior o echipă de prieteni & misfits) al unei noi divizii de cold cases, după ce o eroare pe teren duce la rănirea gravă și paralizarea partenerului său. Dacă premisa sună familiar, nu e de mirare – există un întreg subgen al genului crime în care oamenii traumatizați se vindecă rezolvând cazuri și aducând closure altor victime. Dar când e regizat și jucat bine (și e cazul aici), poate fi teribil de eficient.

Din perspectiva poveștii, sigur că Dept. Q putea fi spus mai eficient – de pildă, ca film de două ore. Dar ritmul lui mai lent permite o abordare centrată pe personaje. Și decizia dă roade, pentru că toate interpretările sunt solide și memorabile.

7. North of North

Puțin din ce-am văzut în 2025 mi s-a părut cu adevărat bingeable, dar North of North cu siguranță merită acest calificativ. Deși am pornit serialul sceptică (yet another Netflix romcom?), m-a cucerit imediat prin umorul lui subtil, autenticitatea și carisma eroinei.

Anna Lambe o joacă pe o tânără mamă inuită care trece printr-un divorț foarte public într-un sat mic din (foarte) nordul Canadei.

Încercarea Siajei de a se reinventa reprezintă o provocare într-o comunitate în care așteptarea e ca femeile inuite să-și dedice viețile exclusiv creșterii copiilor.

În același timp, serialul nu se ferește să abordeze unele dintre problemele mai adânci care afectează populațiile indigene: colonialismul și numeroasele sale consecințe, traumele intergeneraționale, tensiunile dintre individualism și nevoia de comunitate.

6. A Muerte/Love you to death

Premiza din A Muerte/ Love you to death e un pic ridicolă/cheesy, dar ce-ar fi un romcom altfel? Party girl Marta (captivanta Verónica Echegui) și băiatul bun Raul (Joan Amargós) se cunosc la o înmormântare a unui fost coleg de liceu, în cel mai prost moment pentru amândoi. Ea a rămas însărcinată accidental. El tocmai a aflat că are un cancer căruia are șanse mici să-i supraviețuiască.

Ce urmează e o poveste care combină inteligent elemente de umor trăznit și dezinhibat (dar cu o autoironie indulgentă specifică comediilor spaniole) cu cele de tandrețe și vulnerabilitate.

5. Toxic Town

Bazată pe o poveste adevărată, miniseria britanică se concentrează pe trei mame implicate în procesul privind deșeurile toxice revărsate în orașul Corby, care au dus la nașterea cu afecțiuni grave, diformități și chiar decesul unor bebeluși. E o poveste devastatoare, spusă cu multă inimă și respect pentru persoanele reale care o inspiră.

Jodie Whittaker e remarcabilă în rolul lui Susan, lidera informală, cu gură mare, dar gust teribil la bărbați, al grupului de mame care-și caută dreptatea. Iar Aimee Lou Wood (Sex Education) are o fragilitate irezistibilă în rolul lui Tracey, o mamă care și-a pierdut fetița la numai câteva zile după naștere. Mai important însă, e cea mai veche poveste a lumii: a underdogului care învinge în ciuda condițiilor potrivnice.

4. The New Years/ Los años nuevos

Ori n-am știut, ori uitasem complet că The New Years e regizat de Rodrigo Sorogoyen când am văzut pilotul, chiar după Anul Nou (am trișat trecându-l în acest clasament, însă e totuși un serial din 2025). Dar ceva din atmosferă și naturalismul interacțiunilor celor două personaje principale (bine, plus Madridul desigur) mi-a amintit imediat de prima jumătate din Stockholm (2013). Abia apoi am verificat și da, e același Sorogoyen.

Spre deosebire de Stockholm însă, unde, dacă mă pui să descriu plot-ul, nu cred că o să reușesc fără să-l fac să sune absurd, cu The New Years lucrurile stau mult mai simplu. Ana e născută pe 1 ianuarie, Oscar pe 31. Timp de 10 episoade, filmul prezintă un final/început din viețile lor de când împlinesc 30 de ani până la 40. Cu ajutorul acestor slice-of-life-uri, urmărim transformările prin care trece relația lor, conectările, rupturile și reconectările, felul în care trecerea timpului îi transformă și le transformă universul. Știu, știu, o să sune ca One Day, dar crede-mă, nu e același lucru. În termeni de nuanțare, complexitate emoțională și chiar intensitate, e altă ligă.

Iria del Río și Francesco Carril, în “Los años nuevos’'

3. Adolescence

Adolescence e, cum spunea o critică de la The Times, un masterclass în storytelling.

Din când în când, Netflix iese din tiparul de mediocritate cu care ne-a obișnuit și produce ceva cu adevărat excepțional (vezi Beef). În 2025, a fost această miniserie britanică în patru părți (fiecare filmată într-un singur cadru, fără întreruperi) despre un puști de 13 ani acuzat că și-a ucis un coleg de clasă.

Adolescence e ireproșabil ca producție, regie și actorie (Stephen Graham, de pildă, e Dumnezeu în rolul tatălui care nu știe ce l-a trăznit). Puștiul e jucat înspăimântător de bine de Owen Cooper, aflat la primul său rol. Iar interpretarea sa tocmai ce-a primit un premiu la Globurile de Aur, după ce fusese recompensată și cu un Emmy. Cooper mi-a devenit și mai simpatic când și-a încheiat discursul de mulțumire la GG salutând echipa noastră, Liverpool: “Bring on 2026. You’ll never walk alone.”

Tematic, s-au scris multe despre ce spune Adolescence legat de social media, masculinitate toxică, cyberbullying. Recunosc că nu mi se pare că spune ceva nemaiauzit, ba chiar e destul de naiv în mesaje pe zona de social media, ca un cautionary tale Lifetime. Mai degrabă decât ce spune, Adolescence m-a impresionat pentru cum spune.

O bilă albă mare merge și pentru refuzul de a împacheta crima comisă de adolescent într-o explicație simplă de tipul: a făcut asta că a fost abuzat de părinți. Explicațiile pentru cele mai deprimante lucruri care se întâmplă zi de zi rareori sunt așa clare și directe. Și cel mai inteligent lucru la scenariul Adolescence e că înțelege asta.

2. The Pitt

Fiecare episod din The Pitt este o oră dintr-o tură pe secția de urgențe a unui spital din Pittsburgh. Un soi de E.R. meets 24. Întâmplător, este și prima zi la urgențe a unei ture noi de boboci rezidenți.

Cred că este incredibil de riscant să gestionezi percepția timpului într-un astfel de context, mai ales dacă urmărești un episod pe săptămână. Până ajungi la episodul 8, au trecut aproape două luni, dar pentru personajele din fața ta, s-au dus numai opt ore din zi. Începe să ți se pară că unele planuri narative (ca familia care trebuie să accepte moartea fiului lor adolescent) durează de o veșnicie, dar în realitate au fost câteva ore. Dar ideea nu e lipsită de merite, pentru că îți arată și cât de multe drame umane și sociale, greșeli, scurtcircuite sistemice și stres în formă pură încap în rutina unui departament de urgență. Și aici cred că serialul bifează mult la capitolul realism.

Mențiunea E.R. de mai sus nu e întâmplătoare. Șeful secției din The Pitt, dr. Michael Robinavitch (dr. Robby) e nimeni altul decât Noah Wyle, a.k.a. Carter din E.R. Nu știu dacă s-a născut să joace urgentiști, dar Wyle e absolut perfect ca dr. Robby, acest bărbat care încearcă să țină sub control haosul: și cel extern, și cel intern, de la propriul PTSD cu care evită să se confrunte. Într-o scenă foarte dificilă, în care personajul e dezamăgit de unul dintre ucenicii lui cei mai promițători, durerea lui trece pur și simplu ecranul - fără să fie transcrisă în cine știe ce dialog. Și dacă tot am zis mai sus de Globurile de Aur, Wyle tocmai ce-a câștigat pentru cea mai bună interpretare în rol principal în dramă.

Nu iese totul în formula aleasă de The Pitt. Linia narativă care duce la scena descrisă mai sus e complet implauzibil să fi evoluat, răbufnit și ajuns la un deznodământ pe parcursul a opt ore - oricât spirit de observație putem crede că are tânăra rezidentă care o pune în mișcare. Dar prefer acest suspension of disbelief pe care trebuie să-l fac aici unui viciu pe care, deși aproape toate dramele medicale îl au, The Pitt îl eludă. Pacienții și cazurile medicale nu mai sunt doar niște vehicule prin care medicii să-și reflecte narcisist propriile traume și blocaje și să găsească drumul spre creștere și dezvoltare personală. Refreshing, nu?

Dacă vrei un nou Grey’s Anatomy sau House, The Pitt nu e pentru tine. Nu are nici sentimentalismul primului, nici cinismul celui de-al doilea, ci merge pe un realism care lasă loc speranței.

1. Task

La un moment dat, după ce vezi zeci și zeci de seriale, te surprinde tot mai mult dacă vreunul chiar îți intră pe sub piele așa cum mi-a intrat mie în cutia toracică Task.

L-am început pentru că Mark Ruffalo, l-am iubit pentru că Tom Pelphrey.

Miniseria urmărește un fost preot devenit agent FBI, Tom Brandis (personajul lui Ruffalo), care conduce o echipă însărcinată cu investigarea unor jafuri violente la case de droguri. Jafurile sunt comise, ați ghicit, de personajul lui Pelphrey, Robbie, tată singur și lucrător la salubritate. Nu e niciun spoiler și, chiar dacă vi le-aș da pe toate, ar fi irelevante. Pentru că nu e despre scenariu, ci despre aceste personaje, despre fragilitățile și motivațiile lor și toate posibilitățile de iertare sau chiar redemption.

Marele merit al scenariului lui Brad Ingelsby (care își înțelege așa de bine personajele încât nimic din ce e surprinzător pe moment nu e altfel decât logic când te gândești mai bine) e că are curajul să se întrebe: dacă lumea nu e împărțită între băieți buni și băieți răi, dacă pur și simplu fiecare face ce poate mai bine? Cu toată tragedia care vine la pachet cu asta.

Atât pentru azi, pe curând.